steaua sus rasare

trista soarta. sa traiesti doar din amintiri. sa ajungi pe mana unui oier si sa decazi mai mult decat ti-ai fi imaginat vreodata. cantam prohodul pentru o echipa batuta de Dumnezeu. daca ar fi sa fiu un pic mistic, as spune ca Dumnezeu bate cu parul pentru indrazneala lui becali de a se imagina arhanghelul luminii, duhul salvator, alesul fara de prihana, vocea sperantei, marea sansa. o trupa de oameni (unii mai inteligenti ca altii) au stat si s-au uitat in gura unui dement care se crede alesul pentru salvarea echipei, romaniei, universului. asa ca ce sa ne asteptam, ne meritam soarta. ce ar fi de facut? cum scapam de el? sau de fapt nici nu e vorba de asta? e vorba ca trebuie sa invatam, trebuie sa deschidem ochii, si sa intelegem ce se intimpla. bonnn, acum ca am zis asta, decid ca este greu de facut orice. e mult mai usor sa stam asa, sa moara de la sine, ca orice lucru cu adevarat nesemnificativ. nici nu mi-e mila, nici nu sufar, doar am asa un impuls de a imi striga frustrarea. laolalta cu becali, ii punem si pe cei care il cultiva, prietenul adrian sirbu, basescu (?) si ailaltzii pe care eu unul, simplul, sincerul, nu i mai stiu. catre toti, trimitem un scuipat, ca atata merita.